Cum să închizi un S.R.L. care intermediază traduceri autorizate. Sau pe toate (episodul 1)

Gata! E timpul să punem piciorul în prag. Până aici! Sunt un traducător autorizat care s-a săturat să audă de la intermediari că “nu e rentabil să te ocupi de traduceri”. Ras-le-bol! Nu mai vreau să mi se spună că nu există nicio legătură între creşterea preţului la intermediere şi creşterea preţului pentru traducătorul autorizat. Enough's enough! A venit vremea ca fiecare să se ocupe de ceea ce ştie el cel mai bine, care cu oile să rămână la oi, care cu vacile la vaci. Basta! Am lucrat cu vreo 6 birouri de traducere, mi-au făcut servicii pe termen scurt, dar cred că pe termen mediu-lung prestatorul autorizat are numai de pierdut din această coabitare. Nu zic, am cunoscut şi oameni de omenie, care muncesc din greu ca să câştige o pâine în economia de piaţă, dar cred că per total pehlivanii covârşesc numeric. Şi de unii, şi de alţii, e timpul să mă despart. Estoy arto!

Cum nu-mi place să las probleme nerezolvate în urmă, am luat decizia să le întrerup tuturor activităţile de intermediere în traduceri. N-am să-mi dau aere de fată mare spunând că nu-i bine ca cel care plimbă două acte să câştige cât cel care şi-a ros coatele în şcoală să înveţe limbi străine. E şi asta adevărat, însă nu genul acesta de judecată mă împinge să le declar război celor ce mi-au smântânit încasările. Celor care cred că lăcomia mă împinge să renunţ la colaboratorii mei, le transmit sincer că nu văd nicio culpă în a dori să câştigi ceea ce de drept ţi se cuvine. E una din dilemele pe care le-am rezolvat cu ani în urmă: nu mai cred că săracii sunt buni, iubitori, călduroşi, cum nici nu mai cred că bogaţii ar fi răi, lacomi şi cretini. Zilele trecute chiar îl auzeam pe un vecin de la scara cealaltă, discutând cu o baborniţă cum că de ce parchează unii drept în faţa uşii lor comune, că le ocupă locurile. În oraşul meu nu există o criză a locurilor de parcare, iar lângă blocul pe care îl împart cu ipochimenii în discuţie există un maidan de peste un hectar pe care poti organiza inclusiv rostogoliri cu maşina, s-o gâdili pe burtă, dacă ţi se năzare.

Când l-am mai auzit că va face “surprize”, gata, m-am autodeclarat învins la puncte, mi-am luat Fordul sub braţ şi m-am mutat treizeci de metri mai la hacana. Păi, ce mă fac dacă săracul, bunul, căldurosul om mi-l zgârie, el are o Dacie zombi-mumificată de prin ottocento, pot s-o fac sandwich cu drujba şi tot n-ajung la preţul reparaţiilor pe care ar trebui să le suport eu. Cum spuneam, binomul sărac-bogat nu mai are sens în aerul de mârlănizare generală. Plus că, dacă ne raportăm literal la Vieţile sfinţilor, sărăcia are haz numai dacă în prealabil eşti bogat şi donezi vila cu jacuzzi pentru opere de binefacere. Dar să vedem care sunt celelalte personaje ale acţiunii:

Biroul 1. Numit în continuare: “Biroul 1”. Serialul ăsta promite să aibă câteva episoade, caz în care e bine de ţinut minte de pe acum cu cine avem de-a face, ca în romanele-fluviu. Biroul 1 aparţine unei doamne care a făcut Facultatea de Drept. Deci e juristă. S-a ocupat o vreme de înfiinţări de societăţi comerciale. Cred că şi de desfiinţare. Într-o zi, cu mulţi ani în urmă, într-o perioadă legendară, s-a gândit să intermedieze traduceri autorizate. A pus pe picioare o afacere foarte bănoasă, de care-şi aduce aminte cu nostalgie de câteva ori pe zi, prilej cu care boscorodeşte Birourile 2, 3, ..., n. Între timp, piaţa subţiindu-se, a mai deschis şi un coafor-frizerie-epilator. În oraş mai există astfel de saloane, n-am cunoştinţă s-o boscorodească cineva pe tanti jurist-cosmetician-hairstylist. E drept, ma bărbieresc acasă şi mă autotund cu o comédie Philips care-şi face bine treaba. Am întrerupt colaborarea după ce mi-a tras o ţeapă de 250 de lei, cu câteva luni în urmă. Face evaziune fiscală, nu grozav de multă, dar face. Partea interesantă e că lucrează şi cu încheieri de legalizări în alb, chiar îmi propusese mecanismul, cu ceva vreme înainte de divorţul din afaceri. Partea proastă e că soţul multiplei întreprinzătoare lucrează în Poliţia Economică, fapt care va complica niţel lucrurile.

Biroul 2. Aparţine unei doamne, e proprietara unei clădiri pe care o închiriază câtorva magazine. Are şi ea un spaţiu în care se ocupă de xeroxuri şi de trimis faxuri. Într-o zi a descoperit că se poate ocupa şi de traduceri, dar dat fiind că n-a învăţat nicio limbă străină, a trebuit să se mulţumească cu exploatarea traducătorilor. Trist, dar face fiecare ce poate. Are un IQ de forrestgumpă, practic n-a izbutit să reţină în cele câteva luni în care am lucrat nici cum se taxează, nici care e preţul la traduceri. Într-o zi mi-a zis că a găsit un traducător care-i ia 7 lei pagina. Eu luam 12. Nu cred că lucrează cu încheieri de legalizări în alb, ar fi prea complicat. Dar în mod cert nu dă aproape niciodată bon de traduceri, pentru că impozitarea pe societatea ei se face după încasări, şi nu după profit. Fraudează deci grupa mare.

Biroul 3. Interesanţi şi ăştia. Se ocupă de consultanţă juridică, şi spre deosebire de Biroul 1 chiar se pricep. Jurişti vechi, cu influenţă, patronul e chiar consilier la primărie. Într-o zi s-au gândit că n-ar fi rău să intermedieze şi traduceri, având foarte multe relaţii cu străinii care-şi deschid afaceri în oraş. Aşa că şi-au scris pe geam: “Traduceri autorizate”. În materie de fraudă, nici usturoi n-au mâncat, nici prin contabilitate nu l-au trecut. Adică traducătorul este rugat să elibereze el factură pe întreaga sumă, iar comisionul este plătit “prieteneşte”. Legal vorbind, sunt deci nevinovaţi. Profund inocenti. Totuşi, mă deranjează să văd scris pe un geam “Traduceri autorizate”. La fel cum mă irită să văd “Câine rău” pe poarta unei curţi în care nu se află decât pisici. Cam aşa.

În cele din urmă, sperând că n-am uitat pe nimeni, vine Biroul 4. E o chestie supermişto. Stau ca lupul în dosul stânii când câinii îs plecaţi la discotecă si nu ştiu de unde să încep. E un asemenea ghem de ilegalităţi încât sigur ar constitui un deliciu pentru un procuror plictisit de indolenţa guvernului Boc faţă de criza din justiţie. Întâi de toate, SRL-ul este administrat de un avocat. Legea interzice asemenea apucături, ori te ocupi de procese de divorţ, ori eşti agenţie-imobiliară-birou-de-traduceri. Apoi, nenea avocatul nu dă niciodată, nici dacă-i ceri textual, bon fiscal pe traduceri. Nu el personal, are o fătuţă angajată care se uită tâmp la client şi-i zice că nu-i poate da. Pentru privire, nu face niciun efort. Scuza mi se pare însă elaborată: nu că nu vrea, nu poate să-i dea. Trebuie minte de avocat pentru jmecheria asta. Şi nu-i dă.

Ultimul personaj, dar sper că nu cel din urmă, sunt eu. Justiţiarul. Wyatt Earp. Robocop. Traduc tot, din orice pozitie. Traduc mai rapid decat umbra mea, fix ca Duffy Duck. Sau era cumva Lucky Luck? Poa' sa fie si ciocanitoarea Woody, eu oricum tastez mai ceva decat ea. Ce vreau? Să fac ceva ordine pe felia mea. Să se ocupe fiecare cu ce se pricepe, cu epilări inghinale, cu lichidări de societăţi, cu partaje în procese de divorţ. Ocupaţii nobile, care înalţă sufletul şi dau sens vieţii. Promit să mă ocup la randul meu strict de traduceri autorizate, şi să nu intermediez niciodată epilări inghinale, lichidări de societăţi şi partaje în procese de divorţ. Nu mă bag peste nimeni, şi am decis că nimeni nu se va mai băga peste mine. Cum? Urmează să explic. Deadline? Până-n Crăciun. În faţă, aventura! Poate am să reuşesc, poate mă vor răpune. Ciumegilor, vin peste voi!

I’ll be back, vorba lui Arnold!