RECENZIE: Ana-Maria Cazacu, Franceza fără profesor (curs practic)

Limba franceză, această oroare pentru elevii români, nu este, orice s-ar crede, cel mai complicat idiom din lume. Nu vorbim de chineză şi arabă, care o surclasează atât la pronunţie cât şi la grafie (dar nu şi la gramatică). Nu este nevoie să ne aruncăm ochii atât de departe. În Europa, lituaniana şi sora ei geamănă, letona, dau bătăi de cap şi mai mari atât din punct de vedere a raportului dintre fonetică şi scriere (nativii spun că diavolul însuşi s-ar chinui să înveţe aşa ceva), cât şi a nesfârşitului şir de excepţii de la reguli. În materie de iregularităţi, maghiara ar face limba lui Molière să pară simplu joc de preşcolari. În abstract, genul acesta de comparaţii este până la un punct legitim, dar nu foarte util.

Când vine vorba de cursuri care se vor practice însă, lucrurile pot fi nuanţate, şi nu de dragul comparaţiilor de magazin duminical. Dacă admitem că profesoara de franceză tipică este fată bătrână, cu părul prins în coc şi fustă maxi (mă rog, toate profesoarele pe care mi-a fost dat să le întâlnesc se abat semnificativ de la normă, dar fie!) atunci trebuie ca un curs practic să rupă cumva automatismele şi să fie… altfel! Adică fără coc şi fustă maxi, v-aţi prins. Lăsând gluma deoparte, o lucrare care-şi propune să ne familiarizeze cu o limbă străină poate face parcursul mai agreabil sau dimpotrivă, ne poate oferi o imagine complet greşită despre ţinta pe care ne-am propus-o. Inevitabil, câtă vreme instrumentul e mai aproape ca scopul, oricine riscă să le confunde, iar preţul unui curs conceput în pripă se măsoară, în caz de erori, în numărul de ucenici rataţi.

Citeşte mai mult!