Câteva observaţii asupra încheierilor de legalizare “în alb”

Probabil că nu există nici un traducător autorizat din ţara asta căruia să nu i se fi făcut, măcar o dată la câteva luni de activitate, oferta “tentantă” de a lucra cu un birou de traduceri aflat în altă localitate, adesea aflată la sute de kilometri distanţă de locuinţa lui. E greu s-o refuzi, întâi şi întâi de toate pentru că ţi se oferă deschiderea spre o piaţă pe care altcumva nu ai cum s-o valorifici: ce şanse are un traducător din Satu Mare să facă vreo lucrare la Caracal, altcumva decât prin intermediul unui intermediar generos?

Aparent, e o mare şansă, însă din start se ridică unele semne de întrebare: de ce întreprinzătorul din Caracal nu se apelează la confraţii de acolo? Oare şi-a compromis relaţiile cu toţi traducătorii de pe plan local, şi acum caută fraieri la Satu Mare? Şi întrebarea reciprocă: oare mie mi-ar conveni ca un geambaş care n-are nici în clin nici în mânecă cu traducerile să caute outsideri la 200 km de oraşul în care traduc eu? Dacă numai aceste două întrebări ar fi puse de fiecare traducător căruia i se oferă această pleaşcă, genul acesta de combinaţie s-ar dovedi fără succes. Însă cea mai importantă conotaţie a ei este departe de a fi aceasta.

În mod normal, activitatea de traducător de documente presupune lucrul pe un document original. Pentru aceasta, e implicit ceea ce spun, traducătorul autorizat consultă în mod nemijlocit documentul şi, după executarea traducerii, ştampilează şi semnează o încheiere de legalizare pe care apoi o supune legalizării notariale. La rândul său, notarul autentifică semnătura traducătorului, el neavând competenţe în direcţia verificării traducerii propriu-zise. Din punct de vedere juridic, responsabilitatea traducerii îi revine în exclusivitate traducătorului, care prestează pe lângă serviciul intelectual (traducerea propriu-zisă) şi un "gir de onestitate" (el garantând că traducerea a avut loc de pe înscrisul original, sau, după caz, pornind de la un fax, sau de la o copie legalizată). Poate părea plin de redundanţe ceea ce am scris în acest paragraf, dar aspectul acesta meticulos nu trebuie să fie trecut cu vederea. Face parte din meserie.

Ce se întâmplă când traducătorul din Satu Mare îşi începe colaborarea cu biroul din Caracal? Normal, actele ar trebui să călătorească în original pe ruta Caracal-Satu Mare, unde să fie ştampilate de către traducător, traduse, apoi expediate împreună cu traducerile pe ruta Satu Mare-Caracal. Acesta este circuitul firesc, însă drumul cronofag (la care se adaugă riscul inerent al rătăcirii lor), face ca opţiunea aceasta să dispară pur şi simplu. Biroul propune atunci o “soluţie” menită să accelereze procesul: actele sunt expediate sub formă electronică (scanate sau pe fax), iar traducătorul este rugat să trimită in plic un număr de încheieri de legalizare “în alb”. Teoretic, atunci când traducerea este finalizată, ea zboară agăţată de un e-mail şi este imprimată pe versoul unei încheieri de legalizare pre-ştampilate şi pre-semnate de traducător. Aparent, totul e în regulă, însă în realitate lucrurile stau pe dos decât par.

Prima mare hibă este aceea că traducătorul nu se poate asigura că ceea ce a tradus (şi pentru care mărturiseşte în încheierea de legalizare) este forma originală a documentului sau un fals grosolan. Este atât de uşor să manipulezi un document scanat sau care urmează să fie trimis pe un fax încât până şi un copil poate pune la cale o fraudă. Şi riscul este cu atât mai mare cu cât entitatea numită “birou de traduceri” (care poate avea ca activitate principală orice, inclusiv vânzarea de încălţăminte sau salon de înfrumuseţat cucoane, cunosc cazuri concrete) nu are nici o responsabilitate juridică în tot acest aranjament. Singurul care riscă ceva la toată afacerea asta este traducătorul, care sub nici o formă nu are voie să înmâneze cuiva o încheiere de legalizare “în alb”. De fiecare dată când o duduie din Caracal s-a străduit să mă convingă prin telefon că nu are nici un interes să-mi facă necazuri, m-a buşit râsul, şi niciodată n-am izbutit să mă cenzurez.

Şi asta pentru că există o metodă infailibilă prin care genul acesta de încredere se poate întoarce împotriva traducătorului naiv. Caz concret: să presupunem că cineva vrea să pună mâna pe o locuinţă, falsificând câteva rânduri dintr-o împuternicire venită din străinătate. Nimic mai simplu, totul e să fie găsit un traducător bun de fraierit. Se contactează fazanul, căruia îi lucesc ochii după perspectiva unor câştiguri babane în celălalt colţ al ţării. Eventual se joacă de câteva ori comedia unor traduceri plătite cu tarife mirobolante. Când guvidele e copt, i se trimite o procură niţel modificată (nu trebuie să fii expert în Corel Draw ca să piepteni un paragraf, mai mult nu trebuie). Pe baza ei se realizează ulterior o tranzacţie frauduloasă. După câteva luni, proprietarul de drept se întoarce în ţară, unde constată paguba. Fireşte, caută versiunea procurii în limba română, vede hiba, după care se aruncă la gâtul traducătorului. Acesta poate încerca, supremă prostie, să dea vina pe “biroul de traduceri”, dar la un proces gogomănia nu ţine, traducerea e “în regulă”, adică semnată şi ştampilată de traducător, pe baza documentului original (pe care, cum ziceam, în răspărul meticulozităţii şi a ontologiei profesionale, acesta nu l-a mai consultat, încrezându-se într-o persoană pe care cel mai probabil n-a “cunoscut-o” decât în timpul unor convorbiri telefonice). Ţeapa e infalibilă, cum spuneam, iar traducătorul, pe lângă suspendarea irevocabilă a autorizaţiei, mai primeşte cadou şi plata unor despăgubiri care se pot întinde pe zeci de ani. Concomitent, biroul de traduceri, aşa cum ziceam, scapă basma curată, şi poate căuta un nou fazan pentru o nouă fraudă bănoasă.

O altă metodă prin care traducătorul autorizat poate fi înşelat dacă se pretează la completarea unor încheieri de legalizare “în alb” este bazată pe faptul că acesta nu poate şti cu exactitate pe ce documente vin amplasate aceste capete de document. Să presupunem că unul dintre ele vine lipit pe o procură foarte lungă, de 10 pagini. Numai că biroul are un traducător fără autorizaţie, de regulă un student, care lucrează cu mult sub preţul pieţei. În acest caz, traducătorului care a completat legalizările i se comunică ceva foarte mic, un cazier sau un certificat de naştere, care ocupă doar o pagină. Neştiind mânăria, el va traduce şi încasa contravaloarea unei singure pagini, bifând în carneţelul său încă o încheiere de legalizare utilizată. Concomitent, studentul va traduce 10 pagini la preţ de 5 (în cel mai bun caz). 5 + 1 = 6, mai rămân patru pagini pe care biroul le-a obţinut moca printr-o simplă învârteală. Fiind la sute de kilometri distanţă, traducătorul poate fi “lucrat” după metoda asta ori de câte ori se iveşte ocazia. Mai are rost să spun că este absolut ilegal ca încheierea de legalizare a unui profesionist să se afle asociată unei traduceri cu care el nu are nici în clin nici în mânecă?

Să recapitulăm:

1) este absolut ilegal să dai cuiva încheieri de legalizare “în alb”; este nu doar neprofesionist, ci şi extrem de riscant (inclusiv penal);

2) dacă nu eşti lacom, sub nici o formă nu-ţi vei pune sub semnul întrebării demnitatea profesională şi chiar o sursă constantă de venit;

3) relaţia dintre un traducător autorizat şi un birou de traduceri aflat la sute de kilometri este din start compromisă, primul riscând constant totul, în vreme ce a doua entitate nu riscă niciodată nimic. Nu e vorba de un parteneriat, asta e din start imposibil.