Cum să recunoaştem o pseudo-comandă

Mă sună zilele trecute un necunoscut că cică dacă facem traduceri. Facem. Nu mă formalizez, mă sună zilnic oameni care timp de câteva minute îmi sunt complet necunoscuţi, cu aceeaşi întrebare, cărora le dau acelaşi răspuns, deci rutină, ah, dulce rutină. Era joi seara. Foarte seara. Şi cică are o comandă dodoloaţă, şi-şi lărgeşte echipa de traducători, şi m-ar lua şi pe mine. Păi ia-mă, îi zic proaspătului cunoscut, scuzaţi nuanţa uşor erotico-vulgară. Daaa, dar ar fi vreo 200 de pagini, după care au să urmeze şi altele, şi câte aş putea eu să fac până sâmbătă dimineaţa.

Pleosc, mi se aprinde beculeţul şi mă scânteiază la nervi, de-mi vine să dau cu celularul de pământ, dar îmi amintesc că-mi expiră contractul pe la Crăciun, deci nu se face. Care ar fi preţul meu pe pagină? Mai zice ipochimenul beneficiind de tăcerea mea fals relaxată. Păi, 18 lei. Aaa, nu, că cică el are colaboraţionişti cu 10 lei. Păi, discuţia se poate încheia aici, îi zic, că doar n-o să mă muncesc eu pentru 2 euro juma. Dar mai ieftin nu dau brânza? Păi, am făcut şi cu 22, eu v-am zis preţul negociat gata. Bun, şi câte pagini aş putea face eu până sâmbătă dimineaţa.

Dom’le, unul dintre regretele mele masive este acela că nu m-am făcut zidar, sau croitor. Cu zidarul nu te tocmeşti, el îţi face amenajările interioare, dacă-ţi place preţul bine, dacă nu pa. Cu croitorul nici atât, el îţi face amenajările exterioare, cine vrea ieftineală merge la de-a gata, cine se respectă scoate banul cu un gest larg. Nu-i vorbă, nici cu traducătorul nu te tocmeşti, cu el negociezi. Zidarul pe la şase seara lasa mistria jos şi merge acasă, îşi trage o bere în creieri, îşi bate copilul, mă rog, program de voie. Croitorul înfinge acul în client şi trage şi el oblonul, unde îl aşteaptă nevasta, friptura şi o baie caldă. Traducătorul munceşte “până sâmbătă dimineaţa”.

Cum se recunoaşte o pseudo-ofertă? Simplu. În orice escrocherie există o discrepanţă notabilă între certitudine şi promisiune. Într-o afacere cinstită, relaţia dintre ceea ce este şi ceea ce se promite e echilibrată. Escrocul începe meschin şi făgăduieşte perspective mirobolante. Fraierul este cel care face afacerea gândindu-se aiurea la promisiuni, fără să evalueze just realitatea brută. De acord, trebuie să ne gândim şi la viitor, dar în orice tranzacţie se schimbă doar ceva ce există în prezent contra altceva ce există în prezent. Restul, până la proba contrarie, sunt poveşti cu peşti. La urma urmei, situaţia despre care scriu eu ca bezmeticul se reduce la cererea unui birou din capitală să le traduc câteva pagini, la aproape jumătate din preţul meu, zi şi noapte dacă se poate, fără să ştiu pe ce nivel lingvistic mă angajez să lucrez.

Promisiuni? Comenzi claie peste gramăda. Fără contract, fireşte, pentru că era joi foarte seara, deci nu era vreme de negociat o înţelegere, de aşternut pe hârtie, de trimis prin curierat semnată de una din părţi, apoi de semnat şi de a doua parte şi din nou de trimis prin curierat. Pentru că, nu-i aşa, un contract este valabil numai dacă este semnat de ambele părţi implicate, altfel e un simplu telefon, primit joi foarte seara.

Aşa că l-am băgat în pisici.