Datorii pe gratis (de Irina Horea)

Nu intentionez sa intru in nici o polemica, intr-adevar inutila, cu doamna Diana Crupenschi, redactor-sef la Editura Univers, dar replica pe care dinsa a dat-o in Observatorul cultural Nr. 198/9-15 decembrie 2003 articolului lui Liviu Bleoca, aparut in aceeasi publicatie din 10–17 noiembrie, ma lasa aproape fara grai. Drept care am preferat sa scriu urmatoarele.

Daca nu i-as cunoaste pe Liviu Bleoca si pe cei aflati pe lista intocmita de el (printre care ma numar si eu), as zice ca dl Bleoca a denigrat o institutie serioasa, aducindu-i invinuiri ce, la o simpla analiza de bun simt si nepartinitoare, nu stau nici macar pe vine, darmite in picioare, iar traducatorii au mintit cu nerusinare, pretinzind implicit niste drepturi banesti care le-au fost cel putin partial achitate.

Daca n-as fi direct afectata de schimbarile ce au „revolutionat“ Editura Univers, cea pe care o cunosteam si cu care am colaborat inainte de anul 2001, si daca, din vara lui 2001 incoace, nu as fi avut ocazia sa discut personal, in patru rinduri, atit cu domnul Sergiu Crupenschi (patron, cumva?) cit si cu doamna Diana Crupenschi (redactor-sef!), discutii in care domnul Crupenschi a declarat ca uitase ca-mi datoreaza bani (pentru traducerea volumului Evanghelia dupa Fiul de Norman Mailer, nu numai predata Editurii Univers, ci si aparuta in volum in 2000 si epuizata de pe piata de atunci), dar ca, negresit, mi-i va da in cel mult doua luni, intrucit se reface financiar de pe urma „crahului“ (discutii avute in primavara lui 2002, in toamna lui 2002 si in iarna aceluiasi an). In septembrie 2003 doamna Crupenschi, dupa ce mi-a declarat admiratia dinsei, mi-a promis ca isi va plati datoria in cel mult doua luni, as spune ca probabil am primit banii in
somn si i-am pus pe undeva, uitind de ei.

Iar daca nu mi-as fi vazut intimplator numele pe un volum John Fowles (aparut la Editura Univers, 2002), alaturi de cel al unei alte traducatoare, fara ca eu sa fi avut vreodata in fata ochilor, necum pe masa de lucru ori macar in mina, originalul in engleza, as fi banuit ca noi, cei de pe lista (ma refer strict la noi), sintem de rea credinta fata de aceasta editura serioasa, care-si face datoria atit fata de colaboratorii principali – traducatorii – cit si fata de cititorii carora aspira, conform declaratiei dnei Diana Crupenschi, sa le ofere „autori si literatura de calitate“. Recunosc ca domnul Crupenschi a fost prompt in a publica in Observatorul cultural o erata in care-si corecta greseala in ceea ce ma privea. Ce-i al dinsului e pus deoparte!

Recunosc si faptul ca familia Crupenschi nu a negat ca-mi datoreaza bani. Si cu siguranta ca nici fata de ceilalti pagubiti nu ar nega sau nu a negat acest lucru – doar se stie, vina asumata e pe jumatate iertata. A uitat ca nu si-a platit datoria cel putin timp de doi ani, dupa ce in august 2001, dind telefon la Editura Univers, conform programarii pe care editura mi-o facuse in decembrie 2000, si intrebind cind pot sa merg sa-mi ridic suma de 160 dolari convertiti in lei la cursul zilei de atunci si redusi cu impozitul corespunzator, mi s-a trintit telefonul in nas.

Faptul ca urma sa primesc banii pentru traducerea volumului mentionat – la care lucrasem timp de patru luni, operasem toate corecturile survenite in urma redactarii si o predasem in martie 2000 – la cel mult o luna dupa aparitia cartii era un lucru prevazut in contract si, tin sa subliniez in mod special, nu era conditionat de ritmul vinzarii exemplarelor. Mentionez aceste amanunte deoarece doamna D.C. afirma in replica dinsei ca onorariul cuvenit domnului Bleoca nu poate fi platit pentru ca volumul tradus de dinsul „are o vinzare mai lenta“.

Nu vreau sa spun prin aceasta ca un contract nu poate fi incheiat cu o clauza care sa specifice ca traducatorul va fi platit cu un procent din vinzari. Ci ca, de regula, nu se incheie asemenea contracte – marturisesc cu cea mai buna credinta ca eu nu am auzit de asemenea contracte la noi, in Romania, care l-ar obliga pe traducator sa urmareasca rata vinzarilor si sumele incasate, in conditiile in care, data fiind situatia actuala de pe piata de carte si interesul pe care editurile (unele, nu toate) il manifesta pentru promovarea volumelor pastorite de ele, o atare activitate ar necesita prezenta permanenta a lui James Bond. Dar aceasta este o cu totul alta problema, care ar merita discutata in alt cadru.

Sa revin, deci. Traducatorul incheie un contract conform caruia poate primi, in cazurile fericite, o parte din suma la un interval de timp dupa predarea traducerii, urmind ca restul sa fie primit dupa aparitia cartii. Spun fericita, deoarece adeseori aparitia pe piata a volumului are loc la citeva luni bune de la predarea traducerii, ceea ce implicit amina si plata. Or, traducatorul, ca orice alt angajat intr-o activitate, doreste ca munca sa – careia i-a dedicat citeva luni bune – sa fie rasplatita cit mai repede cu putinta. Nemaivorbind de faptul ca trebuie sa-si acopere o parte din cheltuielile implicate in realizarea acestei munci – macar ca e vorba doar de hirtie, mina de pix ori cerneala pentru stilou, electricitatea consumata in orele de noapte, „nimicuri“ din astea. Caci de acoperit necesitatile traiului zilnic nici nu poate fi vorba.

Cit priveste ritmul vinzarilor, ei bine, Evanghelia dupa Fiul s-a epuizat de mult din rafturile librariilor. Deci banii pe vinzarea ei s-au incasat. Deci pretextul cu „vinzarea lenta“ nu tine in cazul meu. Atunci, unde or fi banii? As putea sa-mi inchipui ca se afla in buna pastrare a familiei Crupenschi, ca intre timp au facut pui – nu numai cu dobinda aferenta, ci si cu cresterea valorii dolarului – si ca la o adica, daca i-as primi acum, ar fi chiar mai multi decit in urma cu doi ani. Si chiar asa as gindi, daca familia Crupenschi ar fi banca mea de incredere unde, in caz de nevoie, m-as putea duce sa-mi ridic o parte din agoniseala. Si presupun ca nici ceilalti traducatori n-ar gindi altfel, daca astfel ar fi situatia.

Numai ca nu este. Actuala Editura Univers se lauda ca „nu si-a schimbat nici planul editorial, nici numele, nici sigla, nici principala ei aspiratie“, pe care am pomenit-o mai sus si n-o mai repet, caci n-are sens. Mai mult chiar, actuala Editura Univers, prin glasul redactorulii-sef, nu are „nici un motiv de a renunta la aparitia unor carti ale caror copyright-uri au fost platite [se presupune inainte de schimbare – n.m.], la niste traduceri care au fost deja realizate, pentru motivul ca acestea au fost facute inainte“ – sublinierea ultima ii apartine redactoarei sefe. Ca sa vezi! Prin urmare, daca tot exista portofoliu, de ce sa nu-l fructifice? De ce sa nu incaseze niste bani frumosi de pe urma traducerilor deja facute, pentru care nu trebuie sa-si mai bata prea mult capul cu redactari, pentru ca traducatorii sint oameni cu experienta, cu multe titluri la activ, chiar cu premii, pentru care nu trebuie sa mai astepte sa fie finalizate, caci sint acolo, la sertaras, si nu mai e nevoie decit de mina grijulie a unui redactor-sef ca sa imbrace frumoasa haina ce va atrage ochii cumparatorilor si le va scoate banii din buzunar. Si cu obligatiile fata de traducatori, stipulate, presupun eu, prin contracte parafate, semnate, inregistrate oficial, inainte, cum ramine? Acestea n-or mai fi valabile? Sau lacomia noastra, a traducatorilor, cei care sug singele patronului unei edituri cu pretentii si il asalteaza cu telefoane, vizite la domiciliu – unde se afla si sediul editurii –, amagirea cerberilor de la intrarea in aceasta editura bine pazita, aceasta lacomie ne impinge sa cerem ceea ce nu ni se cuvine decit, eventual, in conditii speciale?

Cred ca asta vroia doamna D.C. sa spuna cu „vinzarea mai lenta“. (Dumnezeule, aproape imi vine sa pling de mila Editurii Univers!) Adicatelea, vinovat e traducatorul sau „si traducatorul“, ca sa nu fiu malitioasa. Asa-i? Pai da, traducatorii astia sint o adevarata pacoste! De ce nu pot ei sa munceasca pe daiboj, contra zimbete, ochi frumosi, admiratii eterne, de ce nu pot sa umple sertarele unei edituri cu pretentii si cu „staif“ – cum zicea domnul Bleoca in articolul dinsului, chiar daca acolo se referea la hotie, nu la nivelul cultural al Editura Univers –, cu traduceri din autori „de calitate“, semnind cu numele lor, care, la o adica, nu-i asa?, sint si ele o carte de vizita a editurii, si sa lase naibii deoparte orice pretentie la plata? Caci, iata, Editura Univers este gata sa bata palma cu asemenea traducatori.

Cit priveste lista pe care doamna D.C. a negat-o in mod implicit, spunind ca „majoritatea ssubl. doamneit au fost platiti fie integral, fie partial“, in ea se mentioneaza „platile partiale“ la data la care a fost scris articolul, respectiv 10-17 noiembrie 2003. De la aceasta data, situatia nu s-a schimbat in ceea ce-i priveste pe Liviu Bleoca, Catrinel Plesu, Virgil Stanciu, Tudora Sandru-Mehedinti, Mioara Caragea, Mianda Cioba, Michaela Ghitescu, Irina Horea. Din 9 nume, opt se gasesc in aceeasi situatie (la lista se mai adauga acum doua nume, iar dintre cei mentionati de L.B. unul singur a primit intre timp intreaga suma, respectiv Radu Paraschivescu, nu datorita vreunor mustrari de constiinta ale datornicilor, ci tot ca urmare a insistentelor traducatorului). Nici unul dintre cei de mai sus nu a primit vreun telefon dupa acest articol, nici explicativ, nici promitator, nici angajant, nici… Unde-i majoritatea? Ori poate ca pentru noua conducere a nou-vechii Edituri Univers conceptul de „majoritate“ are un alt inteles?

Eu sint gata sa bat palma cu Editura Univers si sa uit de datoriile pe care le are fata de mine de trei ani incoace (repet, 160 dolari SUA, la cursul zilei si impozabili), cu conditia sa semnam un contract in urmatorii termeni:
a. eu ma angajez sa fac o traducere de calitate din unul dintre autorii de calitate ai literaturii engleze (traduc din engleza);
b. editura se angajeaza sa-mi plateasca traducerea cu 1.000 dolari neimpozabili (editura se obliga sa plateasca toate darile catre stat) la data semnarii contractului;
c. eu incasez suma in aceeasi zi si amin sine die predarea manuscrisului pentru ca, daca tot mi-am incasat banii, de ce sa nu-mi vad eu frumusel de alte treburi?;
d. editura se angajeaza sa-mi plateasca lunar un procent din vinzarile care ar avea loc daca traducerea ar aparea in volum, in ideea ca la un moment dat eu voi preda traducerea – doar asta mi-e profesiunea de credinta, nu-i asa? –, iar ei isi vor acoperi cheltuielile…

Ce ziceti, doamna Diana Crupenschi, domnule Sergiu Crupenschi, batem palma?

Adaug pentru conformitate lista, intocmita de Liviu Bleoca si adaugita, a celor catre care Editura Univers are inca datorii:
1. Virgil Stanciu – E.L. Doctorow, Cartea lui Daniel, 2000 – nu a primit nici un ban;
2. Tudora Sandru-Mehedinti – Javier Marias, Romanul Oxfordului, 1999 (subventie obtinuta de traducatoare de la Ministerul Culturii din Spania – aprox. 1.800 USD, din care 1.000 USD traducerea) – nu a primit nici un ban;
3. Michaela Ghitescu – Antonio Lobo Antunes, Manualui Inchizitorilor, 2002 – mai are de primit 100 USD;
4. Mioara Caragea – José Saramago, Toate numele (subventie 1.500 USD) – primiti la insistente 100 USD;
5. Catrinel Plesu – Walter Benjamin, Iluminari, 2000 (subventie) – nu a primit nici un ban;
6. Mianda Cioba – Gonzalo Torrente Ballester, Don Juan, 2002 – nu a primit nici un ban;
7. Liviu Bleoca – A. James Gregor, Fetele lui Ianus, 2002 (10 exemplare primite la insistente) – nu a primit nici un ban;
8. Mariana Stefanescu – Milorad Pavic, Peisaj pictat in ceai, 2000 – nu a primit nici un ban;
9. Matei Martin – François Furet si Ernst Nolte, Fascism si comunism, 2000 – nu a primit nici un ban;
10. Irina Horea – Norman Mailer, Evanghelia dupa Fiul, 2000 – nu a primit nici un ban.

Vezi sursa.