Cum să te faci cunoscut ca traducător autorizat într-un oraş mic

Traducătorul autorizat de Ministerul Justiţiei în baza Legii 178/1997 cu modificările şi completările ulterioare se încadrează în forma de funcţionare juridică numită PFA, lucru care îi conferă o mare autonomie, dar şi câteva mici dezavantaje, pe care dacă ştie să le detecteze le poate suplini fără un efort considerabil. Unul dintre ele, despre care intenţionez să scriu rândurile următoare, este legat de partea de marketing a serviciilor pe care le oferă. Pornesc de la experienţa practică a unui traducător pe care îl cunosc foarte bine, sursă de inspiraţie pentru mine şi, sper, pentru unii începători în domeniu.

Ce te faci atunci când te trezeşti într-un oraş în care nu ai absolut nici o conexiune, eşti traducător autorizat cu experienţă zero, şi vrei să-ţi pui la încercare competenţele? Ei bine, vei face ca şi R., vei încerca să contactezi un birou de traduceri, în fapt, un soi de firmă de intermedieri care plimbă actele de la client la prestatorul de servicii autorizat şi care, din motive variate, dintre care unele le vei afla acum, este veşnic în căutare de traducători. După ce a contactat un astfel de birou în care i s-a spus că “vă avem în vedere”, şi încă unul în care a fost refuzat fără ca măcar să i se solicite, de formă, cu CV, R. a găsit un loc unde era nevoie de el.

Trebuie spus că personajul nostru are deja un loc de muncă stabil şi care-i conferă ceva satisfacţii financiare, iar traducerile sunt pentru el un soi de a doua slujbă, o pasiune pe cale de a fi pusă în practică, o sursă suplimentară de venit, o manieră de a se face cunoscut într-un oraş în care, repet, toţi îi sunt străini. Dincolo de aceste detalii, R. ignoră totul despre piaţa traducerilor, n-a auzit nici măcar de încheiere de legalizare, de specimen de semnătură la notar, e habarnist desăvârşit.

Cucoana de la birou îl testează şi-şi dă seama repede pe cine are în faţă, aşa că apasă pedala blană: îi dă 8 lei pagina din preţul final 13, deşi mai are un traducător căruia pentru fix acelaşi serviciu îi oferă 10 lei, dar ea “are cheltuieli: plăteşte chirie, plăteşte încălzire, plăteşte salarii la 3 oameni (tata, mama, şi o fată care fuge cu apostilele la Prefectură)”. R. dă din cap încrezător, încântat că el nu plăteşte decât 16% la fisc, fără să se întrebe ce contribuţie au chiria, încălzirea, tata, mama şi fata cucoanei la traducerile pe care le va face el.

După care cucoana îi va explica ce înseamnă “pagina” în materie de documente juridice: diplomele şi certificatele de naştere înseamnă 1 pagină, procurile sunt plătite cam 75% din numărul de pagini sursă, iar la restul mai vedem. R. nu ştie că paralel, clientul cotizează după altă măsură, şi anume în funcţie de pagina sursă, considerându-se pagină de document de la 2 rânduri în sus pe o pagină goală.

Hai să facem, de distracţie, nişte calcule, ca să vedem cum se prezintă afacerea în acest punct. Să zicem că vine un client cu o diplomă de bacalaureat eliberată în ultimii ani, care are implicit 2 pagini. Biroul încasează 2 x 13 lei = 26 lei. Traducătorul, conform înţelegerii înşelătoare, ia 8 lei. Biroul rămâne cu suma de 18 lei, adică mai mult decât dublu în raport cu cel care a făcut serviciul. Hai să zicem că vine un certificat de naştere din Spania cu 4 pagini, nu sunt foarte frecvente, dar există. Biroul încasează 4 x 13 lei = 52 lei, din care plăteşte la traducător... tot 8 lei, nu? Sigur. Doar aşa e înţelegerea, cinstit.

Numai că R., în etapa în care este, e foarte mulţumit de cei 8 lei, chiar dacă va plăti la sfârşitul anului şi ceva impozite din ei. Toate scopurile lui pe termen lung sunt realizate: nu mai ţine autorizaţia de traducător în sertar, cum fac atâţia alţii, acumulează experienţă, ceea ce e o chestie, şi în sfârşit constată că n-a studiat chiar numai “pentru el” limbi străine atâta amar de ani. Biroul îl condiţionează să nu aibă relaţii cu concurenţa, printr-o aşa-numită clauză de non-concurenţă, dar ce contează? R. este fericit. Cucuoana cu biroul este şi ea fericită. E linişte în istorioara noastră, care numai fabulă nu e. Multă linişte si pace, ca înaintea oricărei furtuni.

Însă nimic nu ţine prea mult, mai ales echilibrul. Beneficiarul unei facturi îl contactează direct pe traducător, sperând că va obţine un preţ mai bun. Aburel cum e, R. îşi aminteşte traducerea aceea, la care a tras ceva mai mult decât la alte acte, şi care a ieşit undeva pe la vreo 2 pagini, din care biroul îi plătise una. Da, dar clientul fusese taxat cu două pagini, lucru pe care R. îl află la pachet cu ştirea că preţurile au crescut, clientul nu mai plăteşte 13 lei/pagina, ci 15 lei/pagina. Calculăm deci: 15 x 2 = 30 lei, din care el a încasat 8 lei, conform înţelegerii, nu? Îşi aminteşte că încă din prima zi cucoana i-a spus să nu vină la ea cu măriri de preţuri, pentru că nu e loc de aşa ceva. Sigur. Dar dacă ea creşte preţul, va da mai mult şi la traducător, nu-i aşa? Cum să nu! fusese asigurat. Lent precum o locomotivă pe aburi, R face ca trenul.

Câteva zile mai târziu, cucoana e din nou în căutare de traducător, dar nu se dă ea bătută cu una cu două, pentru că “traducători sunt pe toate drumurile”. R. ajunge la concluzia că mai bine stă degeaba decât să fie plătit în bătaie de joc. Îşi face bilanţul şi constată că, după 6-7 luni de când s-a apucat de trebuşoara asta, ştie una-alta despre traducerile autorizate, a investit ceva în dicţionare bunişoare, a început să înveţe o limbă străină “ca să se extindă”, dar mai presus de toate îi place noua ocupaţie, e o destindere activă după ceasurile petrecute la slujba principală. Asta e partea bună a lucrurilor. Partea proastă e că în toată această perioadă n-a fost contactat în mod direct decât de vreo 10 clienţi, şi aceia veniţi de la Notariate. A câştigat ceva bani, dar pe piaţă e aproape în acelaşi punct de unde a pornit, fiind tot ilustru necunoscut.

Aşa că personajul nostru se vede obligat “să-şi facă piaţa”. Ştie că este singurul traducător din oraş pentru o anumită limbă, dar concurează cu biroul de traduceri al cucoanei şi cu birourile A şi B, cu care până atunci încă n-a avut relaţii. A depus specimen de semnătură la cele 3 Notariate din oraş, dar ce folos, foarte puţini oameni fac legătura între traducătorii autorizaţi şi notarii publici. Toată lumea se duce ţintă la birourile intermediarilor (fără să ştie că plătesc comisioane inutile). R nu doreşte să se lase de slujba lui principală, bună-rea, să-şi închirieze un spaţiu şi să fie nevoit să intermedieze la rândul lui pentru confraţi pentru a putea plăti cheltuielile de întreţinere. Îi convine mai mult poziţia în care se află, care este mult mai flexibilă financiar şi-i permite să susţină un preţ cu mult mai avantajos (dacă birourile percep 15 lei, de exemplu, pe el nu-l deranjează deloc să ceară 12, oricum e 50% mai mult decât obţinuse până atunci, iar clientul are o reducere de 20% din preţul pieţei, cel stabilit de intermediari).

R. ia o foaie de hârtie şi o împarte în două coloane. Deasupra uneia scrie AVANTAJE, şi dedesubtul ei notează: preţ mai mic pentru client, traducător unic pentru o limbă căutată în două oraşe învecinate, serviciul de legalizare oferit în mod amabil pentru a-l scuti pe beneficiar de un stres inutil. La DEZAVANTAJE: localizare periferică în raport cu toate birourile (centrale), lipsă conexiuni (nimeni nu vorbeşte despre el în oraş). Concepe o strategie în trei puncte prin intermediul căreia speră să iasă din anonimat. Punctul 1: contactat birourile de traduceri A şi B cu ofertă de servicii. Punctul 2: contactat bănci, transportatori, şcoli&licee în vederea popularizării propriilor servicii. Punctul 3: distribuţie de fluturaşi în cutii poştale cu ofertă de traduceri.

R. este harnic ca o furnică, şi ştie că în meseria de traducător tunurile sunt rare. Cel puţin pentru el, care este într-un oraş mic, unde nu se poate conta pe marii investitori. Se câştigă însă constant, prin eforturi zilnice, după ce ţi-ai făcut un nume. Aşa că purcede la îndeplinirea sistematică a celor propuse. Înţelegerile cu birourile concurente se fac greu, la 2-4 săptămâni după prezentarea ofertei. Preţul pieţei este 15 lei, din care 10 revin traducătorului. E un pas înainte. Vizitează toate băncile, ştiind că o parte dintre clienţii lui vin cu dosare de acte de tradus în vederea obţinerii de credite. Într-o agenţie găseşte o persoană amabilă care îi va trimite constant clienţi în lunile ce urmează. Restul, nimic. Cu şcolile, de unde pleacă foi matricole, aceeaşi opacitate. Iar răbdarea lui R. intră în colaps când este vorba de împrăştiat fluturaşi în cutiile poştale. E catastrofă: să-i decupezi, să intri în scările blocurilor care au interfon, să-i împarţi în cutii dintre care multe sunt sparte. Pe punctul de a ceda, R. lipeşte un fluturaş miniscul pe un stâlp. A doua zi traduce o procură.

R. intră, fără să vrea, într-o nouă etapă de marketing, aceea a eficienţei. De ce să împarţi 100 de fluturaşi când poţi amplasa un afiş într-un loc de mare trafic? Şi ce dacă nu stă prea multe zile, este oricum mai uşor să te plimbi într-o seară şi să pui 10 afişe decât să încerci să împarţi 200 de fluturaşi. Ei bine, chestia asta chiar dă roade. Mulţi oameni văd anunţul, cu toate elementele de contact pe el, şi apelează la R. pentru traduceri autorizate. Pentru fiecare client R. oferă o carte de vizită plasticată în valoare de 0,35 lei. A calculat: 100 de cărţi de vizită costă 35 lei, iar el face banii ăştia din ceva mai puţin de 3 pagini traduse. E un târg foarte bun. La nici 2 luni de la deciziei de a face traduceri pe cont propriu (birourile A şi B nu au nici un sfert din volumul de lucru pe care îl conferea prima colaborare), R. simte în sfârşit că se îndreaptă într-o direcţie bună.

După vreo 10 luni după ce a întrerupt relaţia cu biroul cucoanei, R lipeşte 4 afişe format A4 chiar lângă uşa ei. Provocare în toată regula! Cucoana dă acum pagina cu 18 lei, el se angajează să facă acelaşi serviciu pentru 10 lei. A doua zi este invitat la Poliţia Comunitară, pentru a lua la cunoştinţă o Hotărâre a Consiliului Local prin care lipitul de anunţuri pe stâlpi este considerat contravenţie şi se amendează cu 100-200 lei. R. recunoaşte fapta şi scoate banul din buzunar. Concomitent, constată că principala lui inserţie pe piaţa traducerilor este pusă acut sub semnul întrebării, pentru că nici nu se mai pune problema să lipsească vreun afiş pe undeva în oraş (ar însemna să persiste în contravenţie, lucru de neconceput pentru el). Are deja o clientelă formată, nu foarte numeroasă, dar îl cunosc deja mulţi, inclusiv ceva firme, agenţii de voiaj, birouri de avocatură şi firme de consultanţă în afaceri, cu care lucrează binişor. Totuşi, sursa lui cea mai importantă de venituri, pe măsura unui oraş mic, o constituie clienţii persoane fizice care au nevoie de traduceri pentru prima dată, şi care, în absenţa unei informaţii oportune, se opresc în birourile de intermediere.

În acel moment de criză, R. realizează un fapt care se va dovedi de importanţă crucială în strategia lui de a se face cunoscut: există o metodă foarte simplă prin care el poate compensa absenţa unui spaţiu într-o zonă intens circulată. De fapt, nu e o găselniţă, această posibilitate a existat dintotdeauna, numai că nu i-a trecut lui până atunci prin minte s-o valorifice. R. are relaţii excelente cu trei Notariate, unde legalizează prin rotaţie actele traduse pentru clienţii săi. Mai în glumă, mai în serios, i se spune că semnează condica împreună cu angajaţii, având în vedere că atunci când are acte multe le împarte în Notariate pentru a isprăvi cât mai rapid cu etapa asta. Or, chiar dacă R. locuieşte în periferia oraşului, în Notariate există un trafic de oameni deloc neglijabil. Aşa că îi roagă pe notari să-i permită amplasarea unui număr de 7-10 cărţi de vizită alături de revistele lăsate pentru clienţi, să-şi omoare timpul de aştepare. Va verifica şi reînnoi stocul aproape zilnic. Feedback-ul e foarte violent, R. împarte în lunile iulie-august cam 300 de cărţi de vizită pe această cale. Când, la sfârşitul verii, trage linia, constată că el singur a câştigat mai mult decât i-au adus cele patru birouri de traducere cu care colaborează (A, B, C şi D). Aproape că n-a mai dat cărţi de vizită de acasă, pentru că cei mai mulţi dintre beneficiari veneau cu ea în buzunar.

Sunt conştient că v-am spus o poveste de succes. Un exemplu clasic de guerrila marketing. Chiar dacă există o disproporţie evidentă între un traducător autorizat care are deja o slujbă, care nu-şi poate permite cheltuieli de publicitate semnificative şi care porneşte de la clientelă zero, versus un birou de traduceri cu ani de experienţă în spate, cu firmă la stradă şi relaţii, experienţa pe care am relatat-o aici demonstrează că reuşita nu este în mod obligatoriu proporţională cu mijloacele materiale. De fapt, ca în multe alte situaţii, tenacitatea şi imaginaţia care conduce la răsturnarea datelor problemei în favoarea celui implicat sunt cu mult mai importante decât banii antrenaţi într-o strategie de marketing. Sper ca cele scrise aici să depăşească stadiul simplei anecdote şi să tenteze la adaptarea lor la condiţiilor în care îşi desfăşoară activitatea colegii noştri traducători aflaţi la începutul carierei.