Punctul de vedere al Uniunii Naţionale a Traducătorilor Autorizaţi din România (IV)

Vezi partea I.

Vezi partea a II-a.

Vezi partea a III-a.

D. LEGALIZAREA TRADUCERII

1. Documentul astfel asamblat este dus la un notar public. Aici se disting trei situaţii:

a) Documentul este dus la notarul public de către un angajat al biroului. Considerăm că această practică este incorectă întrucât beneficiarul este posesorul actului şi partea care se va folosi de el. Pentru că practicile incorecte despre care am scris până acum sunt foarte bine cunoscute în mediul notarilor publici credem că notarul are obligaţia de a informa partea despre conţinutul îndoielnic al actului (există îndoiala că traducătorul autorizat ar fi efectuat traducerea, paginile nu sunt numerotate, formula de legalizare e pe o pagină separată, lipseşte ştampila de continuitate între pagini a traducătorului, beneficiarul nu l-a văzut pe traducător, beneficiarul nu poate furniza notarului documente fiscale care să ateste că traducerea a fost legal efectuată chiar de traducător etc.…).

Precizăm că legalizarea semnăturii traducătorului este doar o procedură admisă în cadrul actului notarial de legalizare a traducerii. Actul îndeplinit de notarul public este, de fapt şi de drept, legalizarea traducerii. Prin încheierea de legalizare notarială notarul public legalizează într-adevăr semnătura traducătorului, dar formalitatea notarială nu se opreşte aici. Notarul public pune pentru continuitate ştampila sa între file, iar în speţele în discuţie transformă un act discontinuu într-un act continuu. Transformarea traducerii din înscris fără valoare juridică în act cu valoare juridică este numai şi numai de competenţa notarului public şi acesta poartă toată răspunderea pentru îndeplinirea corectă sau defectuoasă a lui. Viciile la întocmire care relevă un conţinut îndoielnic sunt şterse cu buretele, iar înscrisul are acum sigiliul şi semnătura notarului public, adică are elementele cerute de Legea 36/1995 pentru a fi act de autoritate publică. Producerea efectelor juridice de acte cu multe vicii la întocmire nu ar fi posibilă fără concursul notarilor publici.

În plus, documentele fiind întocmite printr-o societate comercială, notarul devine susceptibil că se implică indirect într-o activitate comercială sau chiar că el ar fi creierul acestor operaţiuni.

Mai credem că atunci când notarul constată viciile la întocmire amintite mai sus ar avea şi obligaţia anunţării organelor judiciare.

Suntem convinşi că cei mai mulţi notari publici nu comit asemenea greşeli şi că Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România va găsi modalităţi reale şi eficiente de a stopa definitiv acest fenomen nociv. Traducătorii autorizaţi colaborează în general excelent cu notarii publici, puţinele excepţii de o parte şi de alta nu pot în nici un fel să denatureze această bună colaborare. Suntem convinşi că Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România va găsi soluţia de a curma imediat şi cu fermitate practicile incorecte semnalate de noi.

b) În actul tradus apar uneori greşeli. Înscrisul tradus nu mai
ajunge însă înapoi la traducător pentru rectificare, ci este modificat de un angajat al firmei punând doar ştampila, fără semnătură. Fără corectarea acelei erori actul nu ar fi putut fi folosit, deci corectura produce efecte juridice. Se încadrează oare fapta în art. 288 C.P.? Sau e de altă natură?

Actul este apoi folosit şi produce efecte juridice. Instituţiile care primesc frecvent documente traduse sunt Registrul Comerţului, primăriile, administraţiile financiare din ţară şi din străinătate etc... Acestora li se poate solicita lista cu traduceri modificate prin acest procedeu ilegal al ştampilării pentru a-i putea identifica ulterior pe făptuitori.

c) Cineva falsifică pur şi simplu semnătura şi ştampila traducătorului sub acoperirea că acesta din urmă i-a încredinţat câteva pagini semnate şi ştampilate în alb pe care le ţine pentru un eventual control. Sub această acoperire se încasează bani la negru. Inexistenţa chitanţelor tăiate pe numele beneficiarului pare să confirme cel puţin parţial această ipoteză. Pentru o înscriere corectă în contabilitate a sumelor plătite şi încasate beneficiarul ar fi trebuit să primească cel puţin chitanţa cu costul traducerii de la traducător, chitanţa de la curierul care a transportat documentele originale şi chitanţa de la firmă pentru prestări servicii. Ministerul de Finanţe şi instituţiile în subordinea acestuia pot face oricând această verificare.

Neimplicarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor şi a organelor sale teritoriale în eradicarea publicităţii înşelătoare în domeniul traducerilor autorizate conduce la continuarea practicilor incorecte şi pune consumatorul mediu în situaţia de a încălca normele legale în vigoare.

Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România şi UNTAR înţeleg foarte bine că aceste practici incorecte servesc doar celor ce susţin ideea dereglementării profesiilor reglementate şi că au datoria morală de a le descuraja cu toate forţele de care dispun. Nu dorim, ca tocmai noi, traducătorii, colaboratorii fideli ai notarilor publici şi ai avocaţilor, să fim Calul Troian de care se vor folosi aceste forţe ostile pentru a lovi în ei.