Vino în grupul traducătorilor!

Haide şi tu în grupul "traducatori", pentru traducători

Powered by us.groups.yahoo.com

luni, 19 octombrie 2009

De ce sunt absolut necesare încheierile de legalizare în alb pentru buna funcţionare a birourile ilegale de traduceri

Hai să ne înţelegem dintru început: există birouri de traduceri absolut respectabile. Şi există gunoaie care fac viaţa traducătorilor nemeritat de grea. Primele, adevărate case de traduceri, sunt organizate de profesionişti, şi lucrează cu profesionişti. De la ei poţi auzi de CAT Tools, la ei se traduc proiecte care implică volum mare de muncă şi colaborarea mai multor specialişti. Zilele trecute îmi spunea o bună prietenă că a tradus câteva volume dintr-un tratat de anatomie cu un astfel de birou. Operaţiune organizată la mare fix: ea a fost “prima mână”, un al doilea traducător a făcut operaţiunea de proofreading, în cele din urmă un medic lecturat totul. În condiţiile acestea, cred că beneficiarul nu poate fi decât ultra-mulţumit. Traducătorii sunt şi ei statisfăcuţi de munca lor. Profitul biroului este unul câştigat cinstit. Acestea sunt case de traduceri, împotriva cărora n-am scris şi nici nu intenţionez să scriu. Ele sunt necesare pentru branşa noastră, sunt garanţia lucrului bine făcut.

Mi s-a pus însă pata pe ceea ce se cheamă “plimbătorii de documente”. Aceştia, deşi îşi spun tot birouri de traduceri, sunt groparii meseriei de traducător din România. Le-am declarat război, şi voi face tot se poate legal vorbind ca să-i îndrum spre alte ocupaţii, cinstite de data aceasta. Prezenţa lor pe piaţa traducerilor este ilegală, imorală şi contraproductivă. Funcţionarea acestor mici firme de bişniţăreală este o ofensă adusă legii, traducătorilor autorizaţi de Ministerul Justiţiei şi oricărei norme de bun simţ. Totul, absolut totul este diferit între prima categorie de birouri (să le numim convenţional “case de traduceri”, în semn de deferenţă) şi cea de-a două (“fabrici de traduceri”, pentru a evoca tratamentul inuman la care sunt supuşi profesioniştii atunci când au ghinionul să intre în cârdăşie cu de-alde ăştia).

O casă de traduceri ştie că rezistă pe piaţă doar prin profesioniştii ei, pe care-i preţuieşte, ştiind mai cu seamă că un traducător este, prin competenţele lui speciale, un unicat în branşa lui. Casa de traduceri se ocupă de proiecte extra-juridice, pe care îşi pune amprenta prin capacitatea de a le organiza şi de a le duce la bun sfârşit. Fabricile de traduceri sunt profilate aproape în exclusivitate pe traduceri juridice, la care în mod legal nu au acces. Şi ce dacă? Cine stă să verifice? Totul e să găsească un traducător numai bun de jumulit, pe care să-l împingă să facă treabă. Fabrica de traduceri nu semnează decât, în cel mai bun caz, bonul fiscal, despre responsabilitate nici nu se pune problema. Traducătorul face, traducătorul trage, intermediarul e deplin nevinovat. Singurul lucru care contează pentru aceşti întreprinzători veroşi este profitul: când găsesc un traducător dispus să se împace pe mai puţini bani, cel cu care au lucrat câteva luni îşi pierde automat comenzile.

Ei bine, dar experienţa? Care experienţă? Ce contează? Un traducător este în ochii patronului egal cu alt traducător, oricare altul. Proprietarul fabricii de traduceri renunţă la colaborarea cu traducătorul cu experienţă în momentul în care găseşte un începător dispus să lucreze la jumătate de preţ. Credeţi că tariful la client scade? Nu, nici pomeneală. De ce să scadă? Doar el, întreprinzătorul, plăteşte chiria, curentul electric, conexiunea internet, benzina. Traducătorul nu plăteşte nimic, el trebuie să se mulţumească cu puţin, cu cât mai puţin. Ce contează că intermediarul s-a băgat aiurea, că nu e nevoie de el când vine vorba despre traduceri autorizate de Ministerul Justiţiei, că banii pe care îi percepe sunt furaţi din ceea ce se cuvine traducătorului? El, intermediarul, trăieşte cu senzaţia că “dă traduceri” traducătorului. După singurul criteriu care îl interesează: preţul.

Pentru casele de traduceri există norme de muncă, există termene, există eventual urgenţe care se plătesc corespunzător. Pentru fabricile de traduceri trebuie să faci tot cât îţi dau, altfel e de rău, înseamnă că nu eşti capabil, nu eşti un bun traducător. Ce contează că legea îţi dă voie să predai traducerile în 48 de ore, că-ţi dă dreptul să ceri un spor de 50% pentru tot ce intra sub termenul acesta? La fabrica de traduceri le termini de pe o zi pe alta, adică sub 24 de ore. Te trezeşti în crucea nopţii ca să fie gata în zori? Păi unde scrie că traducătorul trebuie să doarmă ca tot omul? Să muncească, banul nu se câştigă frecând mangalul! Fireşte, intermediarul are voie să câştige băgând documentul în sertar, apoi scoţându-l pentru a-l înmâna traducătorului, băgând traducerea legalizată în sertar, apoi scoţând-o pentru a o înmâna clientului. El, da, face banul plimbând actele. Traducătorul trebuie să muncească, întâi vreo 10 ani ca să înveţe o limbă străină, apoi zi de zi pentru a traduce. Intermediarul poate fi şi repetent, el are dreptul la minim 30% din preţul final, sau chiar 50%.

Pentru fabricantul de traduceri, contează doar relaţia lui cu clienţii, pe care ţine să-i servească prompt (adică la mai puţin de jumătate din termenul legal de execuţie) şi profitul pe care-l obţine. Are nevoie deci de traducători care lucrează mult, repede şi ieftin. Nu ezită să se bată cu pumnul în piept pe diferite grupuri şi forumuri din internet că ei îi oferă traducătorului din Bârlad posibilitatea de a lucra în Bucureşti. Ar fi, zic ei, şansa celor din oraşelele obscure ale României. Fals, fals, fals! Eu locuiesc într-un astfel de orăşel, nu mai mult de cincizeci de mii de oameni. Şi ştiu bine că oraşele mici, chiar dacă au traduceri mai puţin decât cele mari, au şi mai puţini traducători. Matematic vorbind, nimeni nu este dezavantajat: într-un oraş mare există volum de lucru considerabil, dar şi concurenţă; în vreme ce în micile oraşe traducătorii se numără pe degetele de la o mână. La mine sunt mai multe birouri decât traducători. Am lucrat cu aproape toate birourile, când au găsit într-un oraş mai mare pe cineva dispus să lucreze mai ieftin ca mine, mi-au întors spatele fără nicio jenă. Ce-ar fi trebuit să fac, să-mi reduc tarifele ca să se îngraşe intermediarii? Imposibil. Nu cunosc niciun om care să cedeze la şantaj şi să-şi poată păstra ulterior stima de sine.

Şi aici intervine necesitatea încheierii de legalizări în alb. Aşa cum am explicat pe larg aici, traducătorul din Bârlad nu poate lucra cu Bucureştiul în acelaşi termen ca un Bucureştean decât recurgând la o ilegalitate: traduce fără să ştie sigur dacă în fabrica de traduceri la încheierea pre-ştampilată şi pre-semnată se va anexa munca lui sau un alt document. Aşa cum spune Nicolae Zarna aici, sistemul oferă oportunităţi fantastice unui intermediar veros. Mai trebuie spus ceva: mânăria n-ar funcţiona fără concursul activ al unor notari. Am avut norocul să lucrez cu profesionişti autentici în domeniu, oameni care n-ar încălca procedurile pentru nimic.

De exemplu, pentru a se asigura că traducătorul a consultat documentul-sursă, se impune ca acesta să fie ştampilat şi semnat. Fireşte, când traducătorul lucrează la distanţă, el nu atinge niciodată fizic documentul-sursă, şi nu-l poate semna. Există notari care n-au nicio problemă să autentifice semnătura traducătorului pe traducere în acest caz. Notarii cu care lucrez eu n-ar admite sub nicio formă aşa ceva. Am mai auzit şi de un caz în care un notar a înregistrat un specimen de semnătură fără ca acesta să fi fost depus în persoană de către traducător. Traducătorul (sau altcineva) a semnat pe o hârtie, pe care a trimis-o notarului aflat în altă localitate. E o abatere fantastică de la deontologia profesională.

Şi cred că nu vorbesc despre un caz singular, gândiţi-vă că traducătorul din Bârlad, care nu mai poate lucra la el acasă pentru că piaţa lui a fost invadată de bucureşteni, nu se duce totuşi în Bucureşti ca să depună specimenul de semnătură. Şi asta pentru că lucrează concomitent cu Timişoara, cu Baia Mare şi cu Craiova. Dacă ar călători să-şi depună specimenul de semnătură peste tot pe unde lucrează, nu s-ar mai ocupa de traduceri, ci de turism. Fireşte, nimeni şi nimic nu garantează că în acest caz biroul de traduceri nu depune o “semnătură” fantezistă a traducătorului autorizat, că nu reproduce ştampila ulterior cu un fotocopiator ordinar, putându-se vorbi în acest caz de fals şi de uz de fals, şi aceste riscuri ar fi cu desăvârşire eliminat dacă notarii în cauză ar dovedi probitate profesională, şi ar dori cel puţin să-l vadă pe traducător în momentul depunerii specimenului de semnătură. Numai că pentru unii contează mai mult banul decât legea, şi să recunoaştem că din legalizarea traducerilor ies mulţi bani, câştigaţi uşor.

Încheierea de legalizare în alb e, aşa cum spun colegii, un cec în alb. Îl dai cuiva pe care nu-l cunoşti (n-ai mâncat un sac de sare cu persoana respectivă), şi-i permiţi până la urmă să facă orice cu ea. Fără trucul acesta jmecheresc, nu s-ar putea răspunde imperativului temporal, şi patronii birourilor ar fi obligaţi să lucreze doar cu traducătorii locali. Dacă nu s-ar apela la această ilegalitate făţişă, patronii ar fi obligaţi să-i respecte pe profesionişti, şi situaţia acestora ar fi mai bună. Când însă ai libertatea să alegi virtual de oriunde din România, nu mai e nevoie de respect, te foloseşti de traducător ca de-un sul de hârtie igienică, când s-a terminat începi altul, nu-i problemă, se găsesc traducători la bax în supermarket. Plus că în timp ajungi să te minunezi de prostia celor dispuşi să pună ştampila şi semnătura pe nimic. Şi aici, fără înconjur, dăm vina pe sistemul de autorizare care pune o meserie în braţe cuiva fără examen, fără să-l instruiască ce are şi ce nu are voie, fără să-l cheme periodic la cursuri profesionale.

Le-am declarat război birourilor din oraşul meu, şi voi folosi toate procedeele legale să le descurajez să mai practice sportul ăsta. Piaţa traducerilor juridice nu are nevoie de intermediari, ci de profesionişti. Iar cei din urmă nu trebuie să negocieze nimic cu cei care nu au dreptul legal să semneze nimic. N-am nimic împotrivă, cui îi plac banii din traduceri să pună mâna să înveţe o limbă străină, să meargă să se autorizeze, şi-am să-i spun ulterior “colega”. Mai are rost să adaug că n-am cunoscut niciodată vreun intermediar care să fi devenit traducător (invers, da!). Să sintetizez acum tot ceea ce am scris aici:

a) Intermediarii ilegali urmăresc doar 2 aspecte: profitul şi relaţia cu clientul final, în detrimentul traducătorul autorizat de Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti;

b) Lucrul la distanţă presupune pentru traducătorul autorizat de Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti abandonarea probităţii profesionale şi riscuri foarte mari, inclusiv de natură penală;

c) Sistemul nu ar funcţiona fără concursul unor notari veroşi, care devin astfel complicii groparilor profesiei de traducător autorizat.

Toate acestea trebuie să înceteze. Şi cred că avem toate pârghiile legale să punem capăt acestui dezmăţ, numai să vrem!

Scrie mail-ul tău aici sa să primeşti fiecare postare nouă:

Serviciu furnizat de FeedBurner

Un comentariu:

echipa UNTAR spunea...

Orice traducator autorizat de Ministerul Justitiei

se poate constitui parte civila pentru recuperarea daunelor aduse de persoanele neautorizate

care practica in mod neprofesional

profesia de traducator autorizat de Ministerul Justitiei sau de notar

pentru recuperarea prejudiciului din ultimii 10 ani

Postări populare

Google